Broasca comună cu pătrunjel

Amphibia → Anura → Pelodytidae → Pelodytes → Pelodytes punctatus

Granoûglia, Baggettu

Broasca comună cu pătrunjel este un amfibian de talie mică, cu un corp suplu și agil, ochi proeminenți cu pupile verticale și un spate acoperit de negi neregulați, caracterizat printr-o culoare de bază gri-verzuie presărată cu pete verzi strălucitoare ce amintesc de aspectul pătrunjelului proaspăt.

Această trăsătură îi conferă, inclusiv la nivel internațional, porecla curioasă de „broasca cu pătrunjel”.

Atinge rareori peste 5 cm lungime; capul este turtit, timpanul este puțin vizibil, iar picioarele posterioare au degete subțiri, ușor palmate.

La masculi, în perioada de reproducere, se dezvoltă pernițe nupțiale întunecate pe braț, antebraț, piept și pe primele două degete.

Mormolocii au o colorație brun-cenușie și, în ultimele stadii de dezvoltare, trec la o nuanță mai deschisă și mai uniformă.

Pot ajunge la 6 cm dacă iernează, completând metamorfoza primăvara.

În sezonul de reproducere, chemarea masculilor – un sunet metalic și înăbușit, adesea emis sub apă și asemănător cu un clinchet sau, mai metaforic, cu „scârțâitul unei tălpi de pantof”, după o descriere istorică a lui Benedetto Lanza – caracterizează nopțile din apropierea micilor oglinzi de apă; femelele răspund uneori cu vocalize blânde.

Pelodytes punctatus este singura specie a genului prezentă în Italia și ocupă, cu populații fragmentate, sectorul vestic și central al Liguriei (provinciile Savona și Imperia) și o parte din sudul Piemontului (provinciile Cuneo, Asti și Alessandria).

În provincia Savona, este tipică zonelor de interior între Albenga și Le Manie, extinzându-se în zona Finale; spre vest este cunoscută până la Ventimiglia și Diano Marina.

În Italia, această specie rămâne strict limitată la versantul tirrenic sub altitudinea de 300 m, fără a traversa niciodată principalele creste de separare a bazinelor hidrografice.

Prezența sa indică medii încă nealterate și bogate în biodiversitate.

Foarte greu de observat și excelent camuflată, broasca comună cu pătrunjel își petrece cea mai mare parte a vieții ascunsă între crăpăturile trunchiurilor, sub pietre mari, în ziduri de piatră uscată sau, mai rar, îngropată în sol.

Preferă medii tipic mediteraneene precum garriga, păduri de pini, arbuștișuri și terenuri agricole marginale, menținând o fidelitate ridicată față de microhabitatele umbrite și răcoroase.

Exemplare au fost observate, în mod excepțional, și în peșteri.

În perioada de reproducere, apare în bălți, iazuri și mici bazine adesea temporare, profitând de ploile sezoniere de primăvară și toamnă; în aceste contexte, specia devine cel mai ușor de observat.

Strategia sa reproductivă include două vârfuri distincte de activitate: unul primăvara și unul toamna, ambele imediat după ploi prelungite.

Adulții, adesea nocturni, se apropie de locurile de reproducere unde amplectusul axilar – considerat o trăsătură ancestrală la anurani – poate dura ore întregi.

Femelele depun, adesea în aceeași noapte, mai multe ponte de formă tipică tubulară, atașate de vegetația acvatică submersă: fiecare șir poate conține 40–300 de ouă, dar există excepții rare cu ponte mult mai mari.

Dezvoltarea embrionară variază considerabil: mormolocii de toamnă iernează și metamorfozează primăvara, în timp ce cei de primăvară finalizează ciclul în aproximativ șase săptămâni.

La metamorfoză, diferențele de dimensiune dintre cele două cohorte reduc competiția pentru hrană între tineri.

Episoade de amplectus între masculi sau indivizi de specii diferite (precum broasca verde de copac mediteraneană, Hyla meridionalis ) pot fi observate ocazional în sezonul de reproducere.

Dieta adulților constă într-o gamă largă de artropode, cu o preferință pentru insectele nocturne și zburătoare, care sunt vânate cu multă agilitate.

În condiții controlate pentru reintroducere, s-a observat o preferință accentuată pentru prada mică și mobilă.

Mormolocii sunt omnivori, hrănindu-se cu resturi organice de origine vegetală și animală, favorizând componenta vegetală atunci când aceasta este abundentă.

Principala amenințare pentru supraviețuirea broaștei comune cu pătrunjel rămâne pierderea progresivă și fragmentarea habitatelor și a locurilor de reproducere, cauzate de activități umane precum urbanizarea, desecarea terenurilor, modificarea cursurilor de apă și poluarea.

Este astfel esențială identificarea și protejarea ultimelor situri adecvate și monitorizarea constantă a celor active.

Prădarea este exercitată de șerpi acvatici – precum șarpele de apă ( Natrix helvetica ) și alte specii de Natrix – de păsări răpitoare nocturne și, în special pentru mormoloci, de mistreți și pești introduși.

Seceta bruscă este una dintre principalele cauze ale mortalității larvare, la fel ca și competiția cu mormolocii broaștelor verzi ( Pelophylax kl. esculentus , Pelophylax kurtmuelleri , Pelophylax lessonae ), adesea mai agresivi în micile bazine temporare.

Dacă este deranjată, broasca comună cu pătrunjel este cunoscută pentru secreția cutanată cu un miros puternic de usturoi, probabil un factor de descurajare pentru mulți prădători – o apărare împărtășită cu alți anurani primitivi, precum Pelobates fuscus.

Specia aparține unei ramuri evolutive destul de vechi a Anura și, în mod unic printre amfibienii italieni (cu excepția Pelobates insubricus), prezintă o pupilă verticală în loc de una rotundă sau orizontală.

Nu sunt cunoscute toxine cu efect neurotoxic sau cardiotoxic clinic relevant pentru om; totuși, secreția, caracterizată de mirosul său, trebuie totuși manipulată cu grijă, evitând contactul cu mucoasele sau ochii.