Șarpele de Montpellier

Reptilia → Squamata → Serpentes → Colubridae → Malpolon → Malpolon monspessulanus

Bissa Rataja, Bissa Oxelea, Oxelaira

Șarpele de Montpellier ( Malpolon monspessulanus ) este, fără îndoială, cel mai mare șarpe din provincia Savona, depășind adesea lungimea totală de 200 cm.

Corpul este deosebit de robust în zona mediană, iar capul, triunghiular și proeminent, prezintă ochi mari, adânciți, marginiți de solzi supraorbitali pronunțați, conferind animalului expresia tipică „încruntată”.

Pupila este rotundă, iar irisul variază de la galben la portocaliu sau brun.

Dimorfismul sexual este evident ca mărime, masculii fiind vizibil mai mari decât femelele.

Masculii adulți prezintă o colorație uniform brun-verzuie, cu o tipică „șea” întunecată pe gât, uneori extinsă pe laterale, iar capul este mai deschis la culoare decât restul corpului; abdomenul este albicios sau gri-închis, de obicei fără pete.

Femelele și subadulții au colorații diferite, de la gri nisipiu la brun-roșcat, decorate cu linii albe și negre pe tot corpul și solzi supralabiali cu tentă portocalie.

La aceste exemplare, desenul de șa este mai puțin evident și devine mai pronunțat doar la o lungime de peste 65 cm.

Juvenilii, asemănători femelelor, prezintă totuși nuanțe mai vii și contraste mai accentuate.

Dentitia este ofistoglifă, caracterizată prin colți veninoși situați în partea posterioară a maxilarului superior.

Șarpele de Montpellier are o distribuție continuă în bazinul vestic al Mediteranei, cuprinzând Peninsula Iberică (Spania și Portugalia), sudul Franței, Liguria și nord-vestul Italiei, precum și regiunea nord-vestică a Africii de Nord (Maroc, coasta Algeriei și Sahara Occidentală).

În Italia, specia este limitată în principal la Liguria vestică și centrală, cu o prezență semnificativă în provincia Savona, în special de-a lungul coastei și în zonele colinare joase.

Deși în trecut a fost observat ocazional la altitudini de peste 1.000 m, datele recente indică faptul că se găsește în principal până la 800 m deasupra nivelului mării.

Prezența sa a fost documentată și pe insula Gallinara.

În Liguria, este reprezentat de subspecia vestică Malpolon monspessulanus monspessulanus, care pare să nu traverseze linia de separare a bazinului tirrenian.

Specie puternic termofilă, șarpele de Montpellier preferă mediile însorite și aride tipice peisajului mediteranean: tufișuri, garrigue, plantații terasate de măslini cu ziduri de piatră, zone agricole, terenuri necultivate bogate în arbuști și chiar zone mai mult sau mai puțin urbanizate.

Nu este rar să fie întâlnit în apropierea râurilor și pâraielor, mai ales în sectoarele deschise și pietroase.

Adaptabilitatea sa îl aduce și la marginea drumurilor și în zonele de depozitare abandonate.

Șarpele de Montpellier este o specie diurnă și strict terestră, cunoscută pentru viteza mare de deplasare și natura sa timidă, dar vigilentă.

Activitatea sa începe odată cu primele călduri ale primăverii, de obicei deja la începutul lunii martie, și continuă până la intrarea în hibernare, care, în funcție de condițiile climatice, poate începe la sfârșitul lunii octombrie sau chiar în noiembrie în zonele mai calde.

Perioada de reproducere începe la sfârșitul primăverii: masculul este teritorial, iar femela trăiește de obicei în aceeași zonă.

După împerechere, femela depune până la 20 de ouă în cavități naturale sau sub pietre, scoarță și resturi, inclusiv materiale de origine antropică.

Puii eclozează între septembrie și octombrie, fiind deja activi și capabili să atingă lungimi de 25 cm.

Prădător generalist foarte eficient, adulții se hrănesc în principal cu mici mamifere precum rozătoare din diverse specii (ajungând la dimensiuni comparabile cu un iepure tânăr), păsări, șopârle adulte precum șopârla ocelată ( Timon lepidus ) și, ocazional, alți șerpi, inclusiv din propria specie.

Dieta juvenilor este axată pe șopârle mici și insecte terestre mari.

Prădarea are loc printr-o mușcătură rapidă și încolăcirea corpului, în timp ce așteaptă ca veninul, injectat prin colții posteriori, să acționeze și să imobilizeze prada.

În natură, șerpii de Montpellier adulți pot cădea pradă păsărilor răpitoare mari, precum acvila șerpilor (Circaetus gallicus) și acvila de munte (Aquila chrysaetos), deși principala amenințare o reprezintă activitatea umană: teama nejustificată de șerpi duce adesea la uciderea lor directă de către oameni, iar mortalitatea accidentală pe șosele este, din păcate, frecventă.

Juvenilii se confruntă cu riscuri suplimentare, precum prădarea de către mistreț (Sus scrofa) și alți mamiferi oportuniști.

Dintre șerpii ligurici, șarpele de Montpellier este cel mai tolerant la temperaturile ridicate ale verii; această caracteristică este legată de capacitatea sa de a secreta un strat uleios protector din glande situate lângă nări, care contribuie și la răspândirea unui miros distinctiv „sălbatic”.

Extrem de vigilent, vânează în principal cu ajutorul vederii, ținând adesea jumătatea anterioară a corpului ridicată și efectuând mișcări laterale rapide ale capului, utile atât pentru detectarea prăzii, cât și a prădătorilor de la distanță.

În situații de amenințare, nu ezită să manifeste agresivitate: își aplatizează capul, șuieră și poate încerca să lovească cu gura larg deschisă.

Veninul șarpelui de Montpellier, deși similar cu cel al elapidelor veninoase precum cobrele, are o toxicitate relativ scăzută comparativ cu cea a viperelor; având în vedere poziția colților veninoși (ofistoglifă), riscul pentru om rămâne minim.

În caz de mușcătură prelungită, pot apărea arsuri și umflături locale, dar nu au fost raportate consecințe grave sau decese în literatura de specialitate.

Doza letală de venin pentru rozătoarele mici este estimată la câteva zeci de mg/kg, însă pentru om riscul clinic este neglijabil.