Salamandra de foc

Amphibia → Urodela → Salamandridae → Salamandra → Salamandra salamandra

Bisciabàggiu, Nèspuru surdu, Lajåza, Sirvèstru, Snèsctr, Ginèstru, Nespusùrdu

Salamandra de foc este unul dintre cei mai ușor de recunoscut amfibieni italieni, datorită coloritului său extraordinar: un fundal negru lucios, presărat sau striat cu pete galbene vii, al căror model variază considerabil de la un individ la altul și între populații.

Femelele pot atinge o lungime totală de 28 cm, însă de obicei atât masculii, cât și femelele rămân în jurul valorii de 20 cm.

Capul este mic și rotunjit, cu două glande parotoide mari situate în spatele ochilor negri proeminenți; aceste glande, împreună cu multe altele distribuite pe pielea aspră, secretă substanțe toxice de tip alcaloid, care oferă protecție împotriva prădătorilor, infecțiilor și deshidratării.

Corpul este scurt și robust, cu patru membre scurte prevăzute cu degete puternice, iar coada este moderat lungă, având aceeași culoare dorsală.

În perioada larvară, salamandra prezintă o colorație brună uniformă, branhii externe bine dezvoltate pe laturile capului și o pată deschisă la baza membrelor: transformarea în adult are loc prin metamorfoză, cu dispariția treptată a branhiilor și apariția modelului tipic.

Nu produce un „cântec”, dar atunci când este amenințată poate emite scurte țipete sau ciripituri.

Salamandra de foc este răspândită pe scară largă în Europa Centrală și de Sud, din Peninsula Iberică până în Carpați și vestul Balcanilor, cu apariții marginale în Africa de Nord și Asia Mică.

În Italia este prezentă din Câmpia Padului până în Sicilia, deși lipsește din zonele cele mai uscate sau puternic urbanizate.

În provincia Savona și vestul Liguriei, specia este destul de comună, în special între 200 și 1.000 m altitudine, dar local poate fi întâlnită și aproape de nivelul mării.

Preferă mediile forestiere răcoroase și umede, precum pădurile de castani, de fag, de stejar sau pădurile mixte de foioase, adesea în apropierea pâraielor limpezi, a bălților mici, a izvoarelor sau în zone cu strat abundent de frunze și vegetație.

Îi place să se adăpostească sub pietre, trunchiuri căzute sau printre rădăcini, profitând de umiditatea stabilă a microhabitatelor forestiere.

Deși este relativ adaptabilă, evită mediile prea deschise sau expuse la soare, unde riscul de deshidratare este ridicat.

O specie timidă, cu obiceiuri preponderent crepusculare și nocturne, părăsește adăpostul în nopțile ploioase sau umede, deplasându-se lent pe solul pădurii în căutare de hrană sau partener.

Nu este înclinată să se îndepărteze mult de teritoriul său, efectuând în general doar deplasări scurte de câțiva metri față de adăpostul diurn.

Perioada de activitate se întinde de obicei din februarie până în noiembrie, cu posibile observații chiar și în lunile de iarnă, în caz de vreme blândă și ploioasă.

Reproducerea începe devreme, adesea chiar din februarie: masculii se angajează în lupte ritualizate pentru a atrage femelele, apropiindu-se cu mișcări ondulatorii și contact fizic.

Împerecherea implică depunerea unui spermatofor, pe care femela îl preia intern pentru fertilizare.

Spermatozoizii pot fi stocați în spermatecă timp de mai multe luni, permițând fertilizarea întârziată.

Femelele sunt ovovivipare, adică incubă ouăle intern și, după o perioadă de gestație ce poate dura peste un an, nasc larve complet formate în ape puțin adânci, proaspete și oxigenate; fiecare femelă poate elibera între 10 și 70 de larve (de obicei 20–40), care finalizează metamorfoza în aproximativ o lună.

În habitatele montane, nașterile directe sunt frecvente: puii mici, deja metamorfozați, se nasc direct pe solul umed.

Salamandra de foc este un prădător nocturn, specializat în vânătoarea nevertebratelor terestre: insecte adulte și larve (gândaci, muște, molii), râme, păianjeni și mici moluște constituie majoritatea dietei sale, uneori completată cu alte animale de sub pădure.

Colorația aposematică izbitoare, combinată cu secreția de substanțe toxice și neplăcute la gust, face ca salamandra de foc să aibă foarte puțini prădători naturali, limitați la oportuniști rari precum șobolanii (Rattus rattus), unele păsări și ocazional șerpi.

Prădătorii domestici (câini, pisici, găini) o pot ataca uneori, dar de obicei renunță, descurajați de toxicitatea pielii.

Principalele amenințări actuale provin din activitatea umană: mortalitatea rutieră, fragmentarea habitatului și poluarea, incendiile și modificările microclimatului sunt factori care contribuie la declinul populațiilor locale.

Salamandra de foc este subiectul multor legende populare, inclusiv credința falsă că ar fi „imună la foc” sau extrem de otrăvitoare pentru oameni. În realitate, secreția pielii sale conține alcaloizi precum samandarinul și alți compuși toxici de tip steroid, capabili să irite mucoasele și pielea sensibilă, dar nu sunt letali pentru oameni (doza letală – LD₅₀ – pentru mamifere mici variază între 2 și 40 mg/kg, iar la oameni sunt raportate doar cazuri rare de reacții alergice locale).

Este totuși recomandat să se evite contactul direct cu ochii, gura sau rănile pentru a preveni iritațiile.

Longevitatea în sălbăticie poate depăși 20 de ani; în condiții protejate, au fost documentate exemplare care au trăit peste 50 de ani.